Știu, cititorule, că nu îți pasă. Aș glumi dacă aș spune că mie îmi pasă. Că doar sunt generația X.

Dar aș dori să prefațez cu faptul că sunt pro UE și globalizare.

Și credcă, dacă tu încă nu te consideri, în primul rând, cetățean al planetei, posibil să ai niște probleme de investigat.

Dar.

Iată cum văd eu lucrurile. Consider că situația absolut critică, nu este cea a Marii Britanii. Culmea! Consider că la mijloc a căzut Uniunea Europeană. Și pașii următori vor prefața (nu cred că vor decide) viitorul ei.

Lucrurile sunt destul de simple. Uniunea Europeană are ocazia de a dovedi că este persoana matură în această situație. The bigger person. Are ocazia să fie într-o relație care trece prin momente dificile, în care ea îi spune lui, că are nevoie de niște spațiu, iar el înțelege, și indiferent de cum se manifestă acest spațiu, el va fi suficient de competent să accepte decizia ei. Practic, Uniunea Europeană, poate dovedi competență și cumpătare. Poate lăsa Marea Britanie să-și rezolve problemele. Să-și manifeste adolescența, răzvrătirea. Să țipe, să urle, să arunce cu lucruri în pereți, să se plângă de ultimul iPhone primit cadou, care e negru și nu roz.

În tot acest timp Uniunea Europeană ar trebui să-și asume un rol de mediator, și să dea dovadă de o imparțialitate completă, în ciuda aparentei lipse a acesteia. Nu ar trebui să amenințe, nu ar trebui să-și asume decizii pripite, nu ar trebui să pună Marea Britanie la colț, și în niciun caz nu ar trebui să lase impresia unui diriginte ultra-exigent, care la prima abatere, nu numai că-ți scade nota la purtare, îți cheamă și părinții la școală, și te mai face și de rahat în fața colegilor.

Marea Britanie ar trebui să-și vadă de treaba ei, să calmeze spiritele, să-și asume (sau nu) referendumul, iar orice decizie ar lua Marea Britanie, ar trebui primită cu o aprobare completă din partea unei Uniuni Europene matură, capabilă să accepte faptul că, cel puțin momentan, o parte a ei a decis să urmeze altă cale. Sigur, asta ar putea duce la o destrămare completă sau parțială, dar care, pe termen lung, ar consolida relațiile între statele partenere, fost-partenere și fost-viitor-partenere.

Totuși, eu nu văd asta. Văd o Uniune Europeană, care nu vrea să lase loc de interpretare. Nu vrea să dea semne de maturitate. Vrea să pună piciorul în prag. O Uniune Europeană, incapabilă să facă un pas înapoi, să tragă aer adânc în piept, și cu calm, să spună: E ok, așa e vârsta. O Uniune Europeană, care nu realizează că se află de fapt prinsă în mijlocul altor conflicte. Unul de generații.

Conflictul între generații pleacă din viziunile complet diferite ale lumii. Eu, mă văd în primul rând Pământean, în al doilea rând European, și în cel mai neînsemnat al treilea rând, român. Taică-meu, vede lucrurile invers. Cred că, orice efect are o cauză, mi-e foarte greu să arăt cu degetul, să arunc vina, sau să-mi asum o poziție față de o anumită polemică – motiv pentru care scriu despre subiect după ceva timp – rumegatul meu este încet și răbdător, aștept să aflu păreri din surse diferite și variate, iar în multe cazuri, concluzia este imparțială. Taică-meu e vehement din secunda doi și de neclintit în poziția lui.

Și cu cât te aventurezi mai adânc în estul Europei, cantitatea de taică-meu crește vertiginos, și nu mă refer la vârstă, ci la mentalitate. Poți să-l găsești pe taică-meu într-un tip de 23 de ani, sau într-un om de 40. Dar eu aș măsura asta, raportat la categoria 20-40 de ani, fiindcă mi se pare ca fiind mereu generația de pivot, cu un pas în utopia adolescenței și altul în distopia realității.

Considerând că la acest examen, o țară cât se poate de occidentală, a eșuat, ce așteptări putem avea de la, să zicem, neo-naziștii polonezi? Sau xenofobii italieni? Sau simpatizanții mult-regretatului Ceaușescu și Antonescu de la noi? Printre care, cu amar pot spune, că sunt mult prea mulți tineri.

Schimbările mici, se fac lent, de la o generație la alta. Schimbările mari de mentalitate, se fac și mai lent, în 2-3 generații, dacă nu mai mult. Iar o generație, ține cam 20 de ani.

Nu cred că poți grăbi procesul. Nu cred că trebuie grăbit procesul. În cel mai bun caz, dacă încerci să-l grăbești, vei construi totul pe o fundație șubredă, care va fi capabilă doar să dea naștere unui monstru.

Până acum, sunt dezamăgit. Uniunea Europeană nu dă dovadă de maturitate, și în niciun caz de competență, copilul obraznic trebuie asupru pedepsit, ca ceilalți să știe de frică. Eu vreau altfel de Uniune Europeană. Eu vreau o Uniune Europeană competentă.

EU, don’t be Homer.

 

Cu respect,

Philippe C. F.,

Planeta Pământ, Europa, România, București