Preambul: Întreaga mișcare protestatară din noiembrie 2015 s-a aprins în urma tragediei petrecute în clubul Bucureștean Colectiv. Acest articol nu are scopul de a denigra in niciun fel victimele sau familiile acestora. Acest articol nu are scopul de a denigra primul val de proteste, declanșate in urma morții lui Bogdan Gigina, unul din polițiștii din coloana oficială a fostului Ministru de Interne, Oprea, și în urma tragediei din Colectiv. Acest articol are scopul de a ridica niște întrebări pentru zilele de protest ce urmează demisiilor (nici măcar de onoare) ale lui Victor Ponta, Gabriel Oprea și a lui Cristian Popescu. Cu ocazia asta, vreau să exprim condoleanțe în numele echipei Regulamentul.ro, pentru toate victimele incompetenței administrative. Nu am dorit să scriu nimic pe subiectul acesta și nici nu îmi doresc, consider că orice cuvinte ar fi de prisos și nu vor alina suferința nimănui.

 

A doua zi de proteste! Revoltă! Revoluție! A fost nevoie de moartea a 32 (+1) oameni pentru a provoca o reacție suficient de virulentă din partea Bucureștenilor, și în special pentru ca lui Ponta să-i tremure chiloții de frică suficient pentru a renunța la tron.

Și? Am așteptat cu interes, după o zi de succes, să aflu care vor fi cerințele celei de-a doua zi de protest. Care va fi manifestul revoluției din cinșpe’. Pentru ce mă voi alătura masei de protestatari în ziua de 4 noiembrie. O zi de așteptare nu a rezultat decât în postări izolate, fie de bloggeri, fie de persoane populare pe platformele sociale, fiecare cu propria listă de cerințe, unele similare, altele nu. În schimb nu am reușit să identific niciun manifest al protestului, care conform paginii evenimentului, urma să se extindă pe câteva zile.

Poate, cumva, succesul protestului a luat prin surprindere până și pe cel mai optimist dintre protestatari. Poate nimeni nu se aștepta ca cerințele să fie îndeplinite atât de rapid. În special după un șir de proteste periodice, care niciodată nu s-au soldat cu rezultate clare și imediate.

Sau poate chiar nu mai există altceva de cerut. Poate schimbarea e singurul lucru care mai putea fi cerut. O noțiune abstractă, cu o semnificație pierdută în subiectivismul celui ce o strigă. Poate imaginația nouă, a oamenilor de rând, s-a epuizat după șocul tragediei și a lanțului de evenimente ce a urmat, iar reponsabilitatea schimbării, va veni tot de la aceiași politicieni, de care ne-am apropiat în ultimii 25 de ani. Poate chiar de asta au ajuns acolo. Poate ei pot transforma scandări abstracte, în acțiuni concrete, obiective, care vor picta tridimensional abstractul schimbării.

Sau poate nu.

Poate există anumite probleme în caracterul acestor proteste. Nu doar cel de azi, 4 noiembrie. Ci și în cele ce au fost înaintea lui. Ci chiar, după un anumit moment, și în revoluția din ’89.

Și nu asta mă deranjează. Mă deranjează că, de fiecare dată, îmi ridic speranțele, îmi cresc așteptările, îmi crește nivelul de adrenalină doar la gândul că, în sfârșit, după atâtea tentative eșuate, în sfârșit, acesta este ultimul protest. E protestul definitiv. E protestul în urma căruia, fără echivoc, schimbările vor urma. Și de fiecare dată, fie că e din prima zi, din a doua zi, din a zecea zi de protest, sunt lovit de aceleași lipsuri. De aceleași carențe. De aceleași strigăte goale, lipsite de ecou.

Am ajuns astfel la două concluzii.

1. Lipsește un manifest al cerințelor protestatarilor. Sau dacă există, este ori superficial, ori abstract.

Manifestul, atunci când există, este permanent limitat în orizontul apropriat al evenimentul. Se dorește X, unde X este parte dintr-o ecuație cu N necunoscute. Și problema e, nu că se dorește X. Ci că se dorește doar X. Poate și Y. Dar niciodată, niciodată nu a există un manifest, o lucrărică, cu o listă de revendicări, o listă de puncte bine gândite și bine organizate. Nu. Ne limităm la atât. NU EXPLOATĂRII GAZELOR DE ȘIST. JOS PONTA. JOS OPREA. JOS PIEDONE. sau  SALVAȚI ROȘIA MONTANĂ. Toate lozinci foarte bune la timpul lor. Dar lipsite de orizonturi. Soluții temporare pentru probleme generale. Cum astăzi, aparent, se vrea demisia Patriarhului. Vindecăm cancerul cu ginkgo biloba.

Ceea ce mă duce la

2. Lipsește o voce a protestelor. Lipsește un centralizator al vocilor protestarilor. Un individ sau o organizație (Erevan 89 anyone?) care să pună cuțitul în mâinile luptătorilor.

Între zecile de mii de voci, între miile de indivizi, formați de epoca individualistă, a eului, a vocii mele contează, ceea ce lipsește ca aerul acestor proteste, este o voce colectivă, este o consolidare a principiilor la care aspirăm de două decenii încoace, și care ne sunt constant călcate în picioare. Principii care au fost luate ostatice în 90 de oportuniști ca Iliescu.

În Piața Universității se scandează VREM SCHIMBARE. Acesta nu e un manifest. Schimbarea sistemului nu e decât un ideal, iar ca orice ideal, e foarte vag. Un manifest înseamnă o listă de cerințe clare și bine determinate. Pe care se poate sau nu negocia. Schimbarea e doar un termen subiectiv. Iar dacă e pusă în practică sub subiectivitatea unora ca Tăriceanu, schimbarea e inutilă,  nu există, sau poate chiar agrava lucrurile. Așadar, nu vreau să fac act de prezență la Universitate, să cer schimbare, fiindcă nu vreau ca dirijorul schimbării să fie urmatoarea față de ceramică oportunistă care va ocupa scaunul de Prim Ministru.

 

Sau poate că sunt doar un cinic lipsit de optimism. Ceea ce nu neg. Vom vedea.